Cine sunt nostalgicii de la mormânt. Cum a ajuns revoluționarul Mihai, împușcat „din ordinul lui Ceaușescu”, să-l plângă pe Dictator

Un vânt rece și alb se învolbură printre cruci. Câini rebegiți latră în răspăr și bat în retragere, luând-o prin dosul criptei de marmură, unde e îngropat Nicolae Ceaușescu. Un husky, cu ochi albaștri și cuminți, îi urmărește din priviri, curios și fără resentimente. Doar el și stăpânul său mai sunt, pe la 12.30, pe 26 ianuarie, în preajma mormântului fostului dictator. Pe lespedea criptei, candele roșii, majoritatea stinse, eșarfe, o pancardă cu chipul lui Ceaușescu, o înșiruire de realizări, buchete de flori.

Revoluția „înstrăinării”

„Asta nu se făcea, păcat. Cum să-l omori, domnule, ca pe câini, chiar în ziua de Crăciun?!”, mă întreabă omul, privindu-mă oarecum mulțumit că are, în sfârșit, cu cine schimba o vorbă, o amintire, un banc. Poartă o căciulă neagră, trasă pe frunte până deasupra ochilor pe care și-i ferește de biciul subțire al ninsorii. Îmi spune că are 60 de ani și multe amintiri din „Epocă”, majoritatea plăcute.

„Eu nu bat câmpii, domnule. Pot proba cu tinerețea, cu viața mea. Când a murit Dej, în martie 65, aveam 12 ani. De atunci și până prin ’80 – ’81, n-am de ce spune c-am dus-o rău. Am învățat, am terminat facultatea, în inginerie silvică. Am muncit. Ascultă, nu că fac pe deșteptu’, dar a fost singura perioadă în care lemnul s-a exploatat cu creier în cap, în țara asta. Nu ca acum: îl vindem la chinezi și cumpărăm mobila înapoi de trei ori mai scumpă. Păi noi am umplut URSS-ul și China cu mobilă, frate, pe timpul lui. Uite unde am ajuns!”, spune omul meu, însuflețit de necaz ori de frig.

Câinele ne privește în ochi, pe rând, ca o rugăminte. Încearcă să-și urnească stăpânul către casă, împingându-l cu botul; e alb, ca un câine de zăpadă.

„Mergem tată, plecăm imediat” spune bărbatul, scuturându-i blana. „Eu sunt din Piatra Neamț. Am venit la București după Revoluție, prin ’92. Am crezut, sincer îți spun, că o să fie altceva. Pentru copil; am un băiat. Și ce am făcut?! Am rămas singuri aici, cu maică-sa. Copilul e în Franța, e bine, lucrează în sistemul bancar. Dar de ce nu-i aici, cu noi?! Vezi, acum ne încântăm că e mai bine, că lumea circulă, iese din țară. Și consecința? Ne-am înstrăinat cu totul unii de alții”. Zăpada îi alunecă, topită, de pe „manșeta” căciulii, peste pleoape, și se șterge furiș.

„Eu sunt din Moreni, oameni buni. Acum am ajuns, vin de la gară. Special să-i aprind o lumânare. Nu că am avut vreun interes, așa din omenie!”, interferează o doamnă în canadiană maro-închis și căciulă de blană, dând ocol mormântului, ca să găsească foc.

Bărbatul cu căciula trasă pe frunte, mai jos de sprâncene, nu vrea să-mi spună cum îl cheamă. Nici numele câinelui nu vrea să mi-l spună. Singura concesie, prenumele lui: „Ion îmi zice, dar nu contează. Ce trebuie să știe lumea?! Eu asta spun, o mai fi greșit și el, mai ales în anii ’80. Dar a avut demnitatea lui. A luat bani de la FMI, de la Banca Mondială, a vrut să-i plătească. El să-i plătească, nu alții care veneau după… Acuma cum e?! Împrumută Tăriceanu, plătește Băsescu; împrumută Băsescu, plătește Ponta; împrumută Ponta… Adică plătim noi – azi, mâine, până la urmă tot îi plătim. A impus rație… Păi, azi ne-o impunem noi singuri, că nu mai avem bani. De greșit, a greșit cu Canalul. Mai bine făcea autostrăzi, că ăștia nu sunt în stare de nimic”, spune.

Pe urmă îmi întinde mâna și pleacă, zorit de câine. Iar „Husky” îmi aruncă o ultimă privire, peste umăr, ca o „mustrare scrisă cu avertisment”.

Doamna din Moreni salută la rândul ei, și pleacă grăbită, pe alee, să prindă alt tren.

Regretele unui revoluționar cu acte

Lângă mine, tăcerea ultimului fan rămas în cimitir. „Mai stau și eu un pic și plec”, îmi spune, într-un timp, fără să mă privească, ca o luptă cu el însuși. Albul se adună peste noi, două parazăpezi înfipte pe „Aleea dictatorului”. Are o șapcă roșie – scrie pe ea „Dinamo” -, o pereche de ochelari aburiți, bluză roșie și geacă albă.

„N-ai să crezi. Eu sunt revoluționar, domnule. Cu patalama. Din ordinul lui Ceaușescu m-au împușcat ăștia pe 21, m-au închis la Jilava, Fortul 13 – ehe, cine nu-l știe? Am făcut revoluție cu Iosif, cu Zainea, cu toți. Și, de când mă uit în jur și văd ce se-ntâmplă, vin la el la mormânt ca la spovedanie. Îmi pare rău. Am fost carne de tun pentru Europa. S-a folosit de noi”.

Pe om îl cheamă Gheorghe Mihai Ceasâr – „The best”, e leat cu mine și îmi spune că el chiar a jucat la Dinamo, „la tineret, la nea Ivan” până pe la 19 ani când a orbit. „Asta e. O malformație care s-a agravat. Pe urmă, m-a operat generalul Olteanu, la Militar. Da, gata, toată munca mea s-a dus dracu'”.

N-a mai jucat fotbal, dar a prins un loc de muncă „la izvoare”. „La IDMS. Eu le-am dat ARO la ăștia de la Steaua, când au câștigat Cupa. Era un izvor nesecat de bani. Cumpăra omu’ o mașină de 70 de mii, îmi lăsa și mie o mie. La două trei mașini pe zi, îți dai seama. Că vezi cum e, atunci și bogatul, și săracul, dacă vrea el, putea să meargă la Athenee Palace. Acuma unde să te mai duci? Bine, vorbesc de ăștia amărâți, că eu mai am bani, din pensie, dintr-o moștenire, din indemnizație; mă descurc. Dar ăilalții?”.

La izvoare, relația lui cu Ceaușeștii a fost bună. „Când a venit Elena la fabrica unde lucra maică-mea, i-am dus o scrisoare. Eu i-am dus-o, ca să ne dea casă. Taică-miu plecase demult din țară și eram numai noi. Casa în care stăteam nu era foarte mică, dar era veche și igrasioasă. Tovarășa, mama v-a scris în scrisoare că n-avem casă! i-am strigat Elenei. Și ne-a dat femeia casă, la Favorit. Ne-a dat casă la bloc”.

Însă revoluția e revoluție! „Eu nu m-am gândit atunci c-o să-i omoare. Eu voiam mai multă libertate. Voiam să plec din țară, să mă duc la taică-miu. M-a luat valu'” spune, cu privirea prinsă în aburul ochelarilor. „Singura mea satisfacție, după toată viața asta, e fetița mea, Ioana Maria. Sper să aibă ea noroc. E născută la Sinaia și ăsta poate să fie un semn: după un comunism ratat și o democrație pârâtă, o fi timpul monarhiei… Poți să știi?! Poate ne iartă Dumnezeu de păcate…” zice, își strânge haina pe lângă el, și pleacă încet spre casă.

FOTOGRAFII: Marian Sultănoiu/Gandul